În 2014, într-o sală din comuna Ștefan cel Mare, camera a surprins poate unul dintre ultimele baluri „ca pe vremuri” din Neamț. Oamenii intră pe rând, orchestra începe fără prezentări, iar hora se leagă din câteva priviri. Nu sunt reflectoare, nu e scenografie, nu se strigă „stați cu ochii pe noi”. Se dansează. Împreună. Asta era, de fapt, marea funcție a balului: să te pună în aceeași mișcare cu ceilalți, să te aducă laolaltă, fie că ai pantofii lustruiți, fie că vii direct de la grajd.
Când am publicat imaginile, s‑a auzit din comentarii un murmur lung, ca o strigare peste sat. „Frumoase timpuri!”, „Da, am fost!”, „A fost odată, dar era frumos…”. Alții și‑au ascuțit amintirea: „mergeam foarte des la discotecă și la bal, voie bună!”, „se cânta muzică pe bune”, „cu barca, pe lângă Ciupercuță” – semn că memoria nu e doar romantică, e precisă. Și, important, au venit și contragreutățile: „S‑au terminat de mult!”, „tinerii stau pe telefoane”, „cum termină școala pleacă în UE”. Altcineva a transformat nostalgia în propunere: „Bine ar fi reintroducerea lor. Măcar lunară.” Iar câțiva ne‑au temperat: nu, n‑a fost „ultimul”, se mai țin baluri la Urecheni, la Stănița, la Ion Creangă, iar la Ștefan cel Mare „Balul Ursului” încă se mai adună lume. Asta e frumusețea unei comunități vii: nu cântă toți aceeași melodie, dar știu refrenul.
De ce s‑au rarefiat balurile? Răspunsul simplu e că lumea s‑a schimbat. Răspunsul adevărat e că am lăsat schimbarea să se întâmple fără noi. S‑au închis cămine culturale, s‑au blocat bugete pentru „manifestări”, s‑au înmulțit hârtiile, au apărut vecini supărați pe zgomot, s‑au risipit orchestrele în cântări de ocazie, s‑au mutat tinerii în altă parte a continentului. Și, într‑o clipă pe care n‑am remarcat‑o atunci, s‑a rupt ritualul. Balul nu era doar un „eveniment”; era, pentru multe sate, singurul loc legitim în care generațiile se priveau în ochi. Unde băieții își învățau umerii, fetele își asumau pașii, iar bătrânii verificau dacă satul mai are inimă.
Nu toată lumea iubea balurile. Un cititor recunoaște cu onestitate: „le uram… îmi dădeau impresia că se iese la ‘ales’”. Alții critică gusturile de azi – prea mult sintetizator, prea puțină vioară –, iar altcineva întoarce cu umor oglinda spre noi: „acum tinerii stau pe telefoane”. E în regulă. Un bal autentic n‑a fost niciodată unanim; a fost, însă, un pact minim: ne vedem, ne salutăm, ne învârtim împreună două ore și rămânem mai puțin străini. În sate cu plecări multe și cu singurătate multă, asta e aur.
Dacă am fi serioși cu dorul nostru, l‑am transforma într‑un plan. Nu într‑un festival butaforic, ci într‑o „infrastructură a întâlnirii”. Un calendar simplu – după muncile câmpului și sărbători –, o sală îngrijită, un sonorizator care știe să lase loc și tarafului, și DJ‑ului, o echipă de voluntari care ține de ordine și curățenie, reguli limpezi (fără alcool pentru minori, fără bătut cu pumnii în mese), un bilet mic care acoperă cheltuiala, sponsori locali care dau mână de ajutor, primăria care își asumă logistica, diaspora care, de Crăciun sau de Paști, pune și ea umărul. Nu e nevoie de „proiecte strategice”, e nevoie de consecvență. O dată pe lună e poate mult; dar o dată la două-trei luni e realist. Și, mai ales, anunțat din timp, ca să își potrivească și cei plecați concediile după el.
Balul de sat nu e un muzeu, e un organ viu. Își schimbă muzica, dar nu își schimbă rostul: să te scoată din casă și să te așeze lângă ceilalți. Și pentru cei care întreabă „de ce să reînviem așa ceva?” răspunsul e pragmatic: sate în care oamenii se văd des sunt sate în care circulă informația utilă, în care bătrânii sunt mai puțin singuri, în care copiii învață să fie în public fără să urle, în care micile tensiuni se sting între două hore, nu în comentarii acide. Un bal reușit nu rezolvă economia, dar îmblânzește lumea.
Din clipul din 2014 nu rămâne doar imaginea unor oameni care dansează. Rămâne dovada că, atunci când pui muzică și deschizi ușa, comunitatea încă știe ce are de făcut. Dacă în câteva sate din Neamț balurile încă se țin, atunci nu vorbim despre un obicei mort, ci despre unul obosit. Iar oboseala trece cu puțină grijă: un bec schimbat, o sală zugrăvită, o trupă chemată la timp, o vorbă bună.
Poate că, peste ani, vom privi alt clip și vom zâmbi la fel. Poate că pe lângă „ultimul bal” vom putea scrie „primul din noul șir”. Dacă vreți să se întâmple, nu așteptați invitația perfectă. Propuneți, scrieți la primărie, adunați trei prieteni și porniți muzica. Restul vine, cum a venit mereu, din pașii celorlalți.
